În mod oficial, 2025 s-a încheiat. Ne-a lăsat în urmă câteva lucruri perfect normale: un pic de praf pe suflet, câteva lecții de viață, câteva promisiuni pe care le-am făcut cu convingere și le vom renegocia în februarie… și acea listă de „de anul viitor, sigur!” care deja începe să negocieze cu realitatea.
Mai exact, ne-a lăsat:
• o memorie selectivă, care păstrează ce a fost frumos și șterge ce ne-a costat,
• câteva „n-am timp acum, dar…” care au devenit un refren,
• oameni pe care i-am păstrat aproape și alții care au plecat fără zgomot,
• câteva tăceri care au spus mai mult decât discursurile sau postările,
• o doză sănătoasă, cel puțin pentru mine, de învățat să nu mai explicăm acolo unde nu e loc de înțelegere,
• și, desigur, optimismul acela încăpățânat care ne face să credem, cu o seninătate curajoasă, că tot ce contează e încă posibil.
Dar acesta e farmecul începuturilor: vin cu o doză de încredere. Iar dacă n-am avea această încredere, am rămâne în decembrie pentru totdeauna.
Anul nou e, de fapt, un acord tacit între noi și timp: tu treci, eu încerc.
Punctul
Aceasta stire este preluata.
Sursa articolului: Leonard Azamfirei: 2026 – nu despre vorbe. Despre urme
Credit autor: Punctul.
