Cinefilii interesați de un film în care dramatismul, tandrețea, surpriza și regretele se întrepătrund într-un mod cuceritor vor aprecia producția iberică „Fără sfârșit“ („Sin fin“), în regia lui César Esteban Alenda și José Esteban Alenda. Filmul este prezentat în cadrul TIFF, la secțiunea Competiție și îi are în rolurile principale pe Javier Rey și María León, care și împrumută numele personajelor pe care le interpretează.
Povestea este simplă, aproape arhetipală prin esențializarea ei, și prin asta, cu atât mai penetrantă. Javier e un tânăr pasionat de fizică și de știință, căreia îi dedică toată energia și timpul. Are un simț de obervație acut și pătrunzător, însă, în mod previzibil, abilitățile sale sociale sunt foarte reduse și e stângaci, în special cu femeile. Când apare în peisaj Maria, o actriță aspirantă, care prin personalitatea ei expansivă contrastează cu introvertitul Javier, acesta trebuie să se adapteze și să facă loc în universul său organizat, bazat pe legități inflexibile și date fixe, unei lumi străine, deopotrivă fascinante și destabilizatoare. Tânărul își marchează fiecare zi în parte vizionând răsăritul și apusul soarelui, iar aceste coordonate temporale vor deveni și parametrii care vor încadra povestea de dragoste cu Maria. Când aceasta află că tânărul savant n-a văzut niciodată marea pe viu, îi face o surpriză și îl duce acolo. Traseul lor va deveni o călătorie a autocunoașterii, a negocierii sentimentelor reciproce și a armonizării cu celălalt, care va rămâne un reper al vieții loc împreună, dar și un etalon al unor clipe frizând perfecțiunea, care nu mai pot fi reactualizate.
În mod inevitabil, 15 ani mai târziu, relația lor ajunge într-un punct mort, iar incapacitatea lui Javier de a manifesta la fel de mult interes și afecțiune pentru partenera sa ca pentru vocația sa au distrus legătura dintre el și Maria. Savantul reușește, în cele din urmă, să își realizeze un vis mai vechi, acela de a construi o mașină a timpului, cu ajutorul căreia va călători înapoi în timp pentru a interveni asupra prezentului și a-i modifica cursul în viitor. Astfel, filmul se desfășoară pe două planuri, cel al tinereții, în care gesturile mărunte, evenimentele aparent nesemnificative și detaliile minore, prin raportarea la apusul ce va încheia ziua într-un număr bine stabilit de ore, căpătau un aer aproape magic, și prezentul în care Maria, depresivă, și cu tendințe suicidare, este provocată să participe o reconstituire a acelei zile de neuitat, prin care se încearcă reanimarea vechilor sentimente.
Contrastul între aspectul fizic al celor doi îndrăgostiți din tinerețe și cel decrepit, marcat de trecerea anilor și de suferință, în special în cazul Mariei, creează o tensiune bine susținută între cele două planuri temporale, însă decizia realizatorilor filmului de a pune relația lui Javier și a Mariei în oglindă cu cea a Ninei și a lui Trigorin din „Pescărușul“ lui Cehov mi se pare că îi diminuează miza, originalitatea și îi dă un caracter previzibil. Raportarea la piesa cehoviană e departe de a fi subtilă: Maria repetă rolul Ninei, iar afinitatea pentru personaj este evidentă, atât la nivelul propriei personalități, cât și a propriei biografii: ambele tinere visează să devină actrițe și să câștige iubirea unui bărbat care e indisponibil emoțional și e absorbit în propria lume. De aici încolo, Maria îl va porecli pe Javier, Trigo, după scriitorul Trigorin din „Pescărușul“, iar deznodământul tragic al Ninei, care eșuează ca actriță, ca iubită și ca mamă, prefigurează viitorul Mariei, care își joacă propria dramă cu forțe tot mai reduse.
Că o fi un omagiu adus capodoperei lui Cehov sau o încercare de a reactualiza, plecând de la un caz ilustru, tragedia incompatibilității între două persoane, a incongruenței dintre două lumi care nu se pot alinia, producția „Fără sfârșit“ lasă publicul să decidă. Ceea ce pierde prin caracterul previzibil și prin absența unor evenimente propriu-zis excepționale câștigă printr-o chimie excelentă între cei doi actori, prin sinceritatea relației lor, care este discrepantă, dar niciodată falsă, și prin calitatea emoțiilor transmise pe tot parcursul filmului. Imaginea naturală, simplă, dar extrem de eficientă în captarea și redarea emoțiilor, a stărilor sufletești și a frământărilor personajelor îi conferă filmului valențe poetice și îi subliniază farmecul momentelor efemere care își găsesc împlinirea tocmai în această imperfecțune.
Filmul se insinuează încet și sigur în sufletul spectatorului fiindcă nu încearcă să îl momească, să îl plaseze pe piste false, să îi furnizeze informații contradictorii și derutante. Povestea pe care o spune este exact ceea ce se vede, și nu oferă explicații, nu încearcă să descifreze marile dileme sentimentale ale umanității, nu își propune să idilizeze o relație sau să transforme personajele în (anti)eroi. „Fără sfârșit“ conține, in nuce toate poveștile de dragoste în care unul dintre personaje crede că dragostea îl va mântui, iar celălalt personaj este incapabil să simtă această stare de spirit.
Emoționant – fără a fi melodramatic, autentic – fără a fi naturalist, direct – fără a fi prea explicit, „Fără sfârșit“ ne invită să ne evaluăm propriile sfârșituri și să decidem dacă acestea pot, de fapt, continua ca o iubire care refuză să se lase asfixiată.
Următoarea proiecție va avea loc vineri, 7 iunie, ora 19.30, la Cinema Victoria din Cluj-Napoca.
Post-ul CRONICĂ: „Pescărușul“ și mașina timpului – „Fără sfârșit“ („Sin fin“) la TIFF 2019 apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.
Aceasta stire este preluata.
Sursa articolului: CRONICĂ: „Pescărușul“ și mașina timpului – „Fără sfârșit“ („Sin fin“) la TIFF 2019
Credit autor: Andrei Vornicu.
