Copii maghiari contra copii români

copii-maghiari-contra-copii-romani

Sunt fiică de maghiar plantat pe Câmpia Transilvaniei, în Sărmaș, județul Mureș de groful Teleki. Străbunicii mei locuiau la 100 km de la granița cu Austria, de unde au venit în Sărmaș, prin 1900. Pentru că erau maghiari și de religie reformată, au avut șansa să primească pământ și o casă în condiții avantajoase în Transilvania. Câteodată, chiar mă gândesc, că de era altfel, acum probabil că eram la schi în Alpi.

Am fost botezată Imola Enikő, pentru ca numele meu să-mi definească identitatea oriunde mă va duce viața. E un dar prețios primit de la părinții mei. Tatăl meu, deși se numea Gyula, în actele oficiale era Iuliu, la fel ca bunicul meu. Iar bunica mea deși o chema Jolán, în acte figura ca Iolanda. Erau mici nedreptăți, dar care trăiau ca răni vii, în sufletului omului.

Copil fiind țin bine minte, că însuși bunicii mei spunea că ei sunt ”cei colonizați” (telepesek) și erau mândri de originea lor. Ajunși în Sărmaș, au adus cu ei și obiceiurile, limba, tradițiile și portul lor popular. În limbajul uzual foloseau foarte multe cuvinte de origine germană, precum ”sparhelt”, ”subler”, ”saccol”, ”patika” etc.

Oamenii erau bisericoși, și chiar și copiii erau duși la un fel de liturghie, care se numea ”școala de duminică”. Mă încânta și mă liniștea simplitatea bisericii reformate împodobită doar cu tezaurul folcloric maghiar. Recunosc însă că niciodată nu mi-a plăcut stilul prea autoritar și sever, lipsit de orice tact pedagogic al preotului care ținea această ”școala de duminică”.

La serbările sătești ale verilor mei, portul popular fusese cel din Ungaria. Da, da asta s-a întâmplat în perioada lui Ceaușescu, prin 1985, când el ”nu ne lăsa să mergem la biserică sau să vorbim ungurește.” Portul popular feminin, cel în care se îmbrăcau fetele la serbările școlare, era alcătuit din cămașă și fustă albă, catrință și cizme roșii, iar pe cap, fetele își puneau o diademă roșie, ornată cu mărgele. În anii 90, portul popular al coloniștilor din sat a dispărut complet și dintr-odată toți ne-am îmbrăcat în port popular secuiesc. Dar, atunci nu a vărsat nimeni, nicio lacrimă. Nu ne-am jelit tradițiile și neamul. Nu s-au înghesuit organizațiile civice, să resusciteze această zonă și să conserve diversitatea etnică al propriului neam. Tradițiile coloniștilor maghiari au dispărut din zona Sărmașului de tot. Muzica populară a fost singura care a supraviețuit cât de cât, dar nu în forma lui pură, ci amestecat cu cântecul popular românesc. Tatăl meu dezamăgit, că-și pierde rădăcinile, a refuzat să-mi cumpere port popular secuiesc pentru serbările școlare.

De ce trebuie toți să fie la fel? Ce are dacă, unul dansează csárdás în costum popular secuiesc și altul în costumul popular de prin zona Kalotaszeg? Se frământa tatăl meu. Învățătoarea mea, pe care o iubesc și o respect și astăzi pentru faptul că ne-a instruit oferindu-ne șanse egale și mi-a permis să scriu cu mâna stângă, din păcate nu a înțeles cuvântul ”diversitate”. Noi nu suntem secui, îmi spunea mereu tatăl meu. Noi nu trebuie să fim obligați să purtăm portul lor, pentru că nici noi nu le cerem să poarte ei portul nostru popular. Maică mea a cumpărat în secret material, și mi-a croit totuși și mie fustă secuiască, să pot participa și eu ca toți copiii la serbare.

Chiar dacă eram solidari cu ceilalți maghiari din alte regiuni ale țării și vorbeam aceeași limbă, noi totuși reprezentam colonia mică maghiară din Sărmaș, așa cum și vecinii mei români se simt olteni sau moldoveni. Vorbeam ca ei, cântam ca ei, gândeam ca ei, găteam ca ei. Dar iată, că soarta mă duce înapoi pe pământurile obținute de coloniști, de data asta nu pe Câmpia din Transilvania, ci chiar pe marea Câmpie Panonică, pe Câmpia de Vest, tot undeva lângă albia Mureșului. Și aici mai pâlpâie tradiția acelor coloniști. Portul popular nu e cel secuiesc, ci cel autentic coloniei vechi.

Doar că spre marea mea dezamăgire, chiar cei care îmi spun că-mi apără cultura, limba și tradițiile și că ”fiecare copil maghiar contează”, EI nu au venit să consolideze acest tezaur folcloric. Ba mai mult s-au desființat școlile maghiare în zonele rurale și copiii sunt scoși din comunitățile lor, siliți să însușească o cultură care nu e a lor, care e artificial construită în numele neamului.

Tradiția, obiceiurile și limba se păstrează în locul unde sunt, acestea nu pot fi transportate cu autocarul. Aceste tradiții nu pot fi păstrate luând tot pentru noi și scoțând pe vecinii noștri, care ne-au lăsat, da știu, cu mici nedreptăți, dar ne-au lăsat să stăm în aceeași școală cu ei. Biserica lor nu ne-a cerut chirie să stăm împreună cu ei.

Separarea duce la segregare. Iar segregarea la ură. Eu nu port în inimă ură pentru vecinul meu. Da, mă mai revolt, cum se supără orice om, când se simte neîndreptățit, dar nu simt că ar trebui să fiu câinos cu omul și copilul vecinului pentru că nu vorbește limba mea. E nedrept să-i trag pe ei la răspundere pentru ceea ce au făcut boierii acum sute de ani. Ce treabă am eu cu astea? Copilul meu nu trăiește în trecut. Copilul meu trăiește lângă vecinii mei olteni și îmi doresc că al meu să cânte ”Az a szép…” olteanului și nu maghiarului, departe de casă, și olteanul la rândul lui, să-l învețe pe al meu cântecele lui populare, nu să le repete încuiat într-o clasă numai cu ai lui.

Am fost pedagog la secția maghiară timp de zece ani. Doar că eu niciodată nu am instruit unguri, ci am educat COPII în limba maghiară.

Ognean Imola Enikő


Aceasta stire este preluata.

Sursa articolului: Copii maghiari contra copii români

Credit autor: Inmures.

Recomandate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.