Cultură

INTERVIU. Marcel Iureș consideră că adevărații eroi sunt invizibili: „Anonimii sunt cei care țin un popor“

Nu este cel mai monden dintre actorii români și e destul de scump la vedere, deși notorietatea și prestigiul de care beneficiază îl fac cu atât mai râvnit. Marcel Iureș a fost prezent la Cluj-Napoca în cadrul celei de-a 18-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania, unde a fost distins cu Premiul de Excelență.

Având trei premii UNITER la activ, roluri memorabile în teatru, apariții importante în film, dintre care unele în Cetatea Visurilor, actorul originar din aceeași localitate cu marele Amza Pellea – Băilești – este, prin înființarea Teatrului Act, în 1998, și unul dintre promotorii teatrului independent din România, fenomen care în ultimii ani capătă o amploare din ce în ce mai mare.

Dincolo de timbrul vocal rezonant și adânc se ascunde o căldură umană neașteptată, iar dincolo de imaginea actorului cunoscut pe plan internațional se află un om afabil, un artist rafinat și un interlocutor calm, atent și plin de umor, al cărui râs izbucnește deseori cu vigoare și comunică mai mult decât cuvintele.

La 40 de ani de la primele spectacole pe scena clujeană, Marcel Iureș se simțea în elementul său în orașul de pe Someș. Relaxat și binedispus, mi-a răspuns la întrebări pe îndelete.

Reporter: După debutul pe scena Teatrului „Aureliu Manea“ din Turda a urmat o colaborare fertilă de trei ani cu Teatrul Național din Cluj-Napoca. Ce sentiment aveți că reveniți pe scena naționalului clujean după atâta timp, pentru a primi Premiul de Excelență TIFF?
Marcel Iureș: Primul spectacol important pe care îl țin minte și care a însemnat ceva, ca reper, a fost „Domnișoara Iulia“, sub regia lui Aureliu Manea, la Teatrul de Stat din Turda. După aceea am făcut aici multe lucruri bune, frumoase cu Mihai Măniuțiu, actualul director. Și, da, mă bucur foarte tare că sunt aici. De fapt, nici n-am plecat de tot, niciodată.

Rep.: Care au fost cele mai importante lecții pe care le-ați primit ca actor în acea perioadă formatoare în care ați jucat aici?
M.I.: Păi, am făcut ce-am vrut. Era destul de greu să faci ce vrei în epoca aia. Greu, greu. Dar având tinerețea cu noi – vorbesc de Mihai Măniuțiu și cu mine –, având un oraș care era sus de tot din punct de vedere cultural, medical, am reușit, chiar am reușit. Am făcut multe lucruri, numai pe alea pe care le-am visat, le-am vrut cu tot dinadinsul, și am și reușit.

Rep.: Credeți că dacă ați fi intrat la Medicină sau la Psihologie ați fi profesat și, practic, ați fi avut un alt destin? V-ați gândit la asta?
M.I.: M-am gândit o vreme. Dup-aia nu m-am mai gândit (râde). În schimb, mi-au folosit, de-asta nici nu m-am mai gândit. Tot ce-am învățat citind, pregătindu-mă pentru Medicină și Psihologie, mi-au folosit în actorie. Tot timpul mi-au folosit. Este important să știi despre voință, despre inteligență, despre personalitate. Pot fi măsurate, pot fi sondate, poți să cotrobăi în om, poți să te uiți la el într-un anume fel, să știi anatomia și fiziologia omului, toate zonele, începând din creștet, până-n tălpi. El e un univers, o lume care ți-a fost dată și de care trebuie să ai grijă.

A jucat și pentru doi oameni

Rep.: Percepția comună e că un medic este foarte util societății, la fel ca un profesor, de exemplu. Actorul poate fi considerat din acest punct de vedere util comunității în care activează?
M.I.: Dumneavoastră ce credeți?
Rep.: Pentru mine e o necesitate, dar pentru altcineva s-ar putea să nu fie. Eu consum cultură și artă, deci am nevoie de așa ceva, am nevoie de actor.
M.I.: Eu am fost învățat să dau tot ceea ce am fost învățat, ce am învățat și singur, chiar și dacă există un singur om în sală. Un singur om în sensul esopian.

Rep.: Mi-ați ridicat acum o întrebare: care a fost numărul minim de oameni pentru care ați jucat vreodată?
M.I.: Doi oameni.

Rep.: Și cum a fost?
M.I.: Superb. Excepțional.

Rep.: Ce-ați jucat?
M.I.: Am jucat „Ultima bandă a lui Krapp“ (de Samuel Beckett, regia Alexandru Dabija, n.r.). După cum iarăși a fost o experiență de neuitat să joc pentru o sală de surdo-muți. De neuitat experiența. Altfel, dar de neuitat.

Rep.: Teatrul Act, pe care l-ați înființat, e în continuare un reper în teatrul independent românesc și eram curios cum poate funcționa în continuare fără să se bazeze pe spectacole comerciale, care să-l susțină financiar. Cum poate supraviețui în contextul ăsta?
M.I.: Teatrul comercial, că tot ați zis, în România nu există. Teatrul comercial, ca specie, se referă la entertainment. Vorbim de revistă, musical, povești dansate și cântate, ceva de felul ăsta. Altfel, ideea de comercial în teatrul burghez, teatrul de orice natură o fi el, că e teatru pe camioane, că e teatru în Trabant, că e în Teatrul Național, că e într-o pivniță sau într-un muzeu, nu contează, nu trebuie niciodată desprins de ideea de educație, de cultură. Din păcate, ce vedem la ora asta, el pare desprins, a rămas doar fantezia, inventivitatea, ce vreți. E spumă multă. Cred că trebuie readăugate aceste două componente, prima dintre ele și cea mai importantă fiind cea educațională.

Rep.: Asta se leagă de o întrebare pe care o aveam deja formulată în minte… că tot ne aflăm în Anul Cărții și se știe că în România se citește foarte puțin și se cumpără foarte puține cărți, mai ales de literatură autohtonă, eram curios în ce măsură teatrul și filmul pot stimula publicul spectator să se îndrepte și spre literatură, să citească.
M.I.: Adică ar trebui să vedem mai mulți actori care citesc în filme și comentează cărți (râde).

Rep.: Sau ei, ca persoane private, și să promoveze astfel literatura.
M.I.: Păi, nu se poate fără să citești, fără să ai o bibliotecă în casă, ca actor, ca profesor, ca medic, ca ce vreți. Nu se poate, n-ai cum. Eu citesc sute, poate chiar mii de pagini atunci când mă documentez pentru un personaj. Adică nu citești doar rolul. El trebuie poziționat într-o lume care e culturală, e istorică, este economică, e o lume a costumului, a sunetelor, a muzicii din perioada aia, a culorilor, e un mobilier. Când joci Molière trebuie să știi cum arăta un costum din perioada aia, ce mâncau oamenii ăia, la vremea aia, cu ce călătoreau, cum arătau pantofii lor. Ca și la Cehov, ca și la Shakespeare, la Ionesco, la antici. Deci, da, e important să citești, trebuie să citești în permanență.

Marcel Iureș a fost distins cu Premiul de Excelență TIFF pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca (Foto: Vlad Cupșa)

„Cantitatea de imbecilitate, în mod ciudat, se menține aceeași“

Rep.: Aș vrea să facem o paralelă între statutul actorului în perioada dinainte de ’89 și cea de-acum. Atunci erau multe vedete. Firește, numărul de actori care ieșeau de pe băncile facultăților era foarte redus, dar care aceștia căpătau un statut privilegiat în societate, pe când în ziua de azi există o adevărată inflație de actori care intră în modă sau nu, și reperele valorice s-au schimbat. Dumneavoastră cum percepeți acest fapt?
M.I.: Să știți că numărul actorilor valabili e mereu același. Serios, e o constantă. E ca la imbecilitate, poate ați citit. Indiferent dacă mergem de la zona medie sau de jos până în zona academică, a Premiilor Nobel, cantitatea de imbecilitate, în mod ciudat, se menține aceeași. Așa e și la actori: pot să iasă și 3000 de actori, numărul celor care sunt valabili și vor avea ceva de spus e constant, se schimbă doar decorul. Dacă vorbim de perioada de dinainte de ’89, era o perioadă în care n-avea cum să nu fie remarcat actorul, pentru că în afară de Ceaușescu și de masele populare, care triumfau în construcția socialismului, nu existau decât actorii. Nu exista o concurență din partea actorilor americani. Era foarte liniște. Celebritatea se căpăta jucând în spectacole de teatru-TV, care din păcate acuma nu prea se mai fac, la radio sau în filmele românești. În clipa asta, actorul român înoată într-o mare de zgomot, de semne, o mare de celebrități mai mult sau mai puțin reale, dar în mod sigur cei care au ceva de spus vor izbândi, sunt convins de asta. Se nasc actori care au locul lor. Nu-i știm, dar dacă avem răbdare, ei vor da semne că sunt și că sunt importanți.

Rep.: Nu vi se pare desuet sau forțată sintagma „generație de aur“? Ce-ar trebui să urmeze apoi, generație de argint sau de bronz?
M.I.: Depășit sau desuet nu, e pentru că îl folosim, are sens. Cum folosim expresia asta e puțin exagerat.

Rep.: Sună fatalist, cumva.
M.I.: Avem nevoie de generații de aur ca mărgelele pe-o ață. Nu se nasc așa, că de-asta sunt de aur. Nu poate fi în fiecare an o generație de aur. Se poate trăi și fără generații de aur. Și-actorii au existat și înaintea generațiilor de aur, și vor exista și după. E simplu. Trebuie numai să nu abuzăm de nevoia asta.

„Filmul e un instrument formidabil… lasă o marcă, ștampilează un popor“

Rep.: Ce credeți că lipsește fundamental cinematografiei românești ca să devină una profitabilă și din punct de vedere financiar și să se dezvolte ca o industrie, dincolo de premiile luate la festivaluri sau la proiecții ocazionale cum e în cadrul TIFF și unde sălile se umplu, lucru altfel rarisim?
M.I.: În primul rând, trebuie să fie important pentru statul român acest instrument. Cinemaul este o forță, ca artă. Devine important, cum a devenit prin meserie, prin ce-au făcut și Mungiu și Puiu, Porumboiu, Sitaru și ceilalți, care au avut o poziție personală. Statul român nu i-a ajutat cu cine știe ce. Sigur, aici sunt și bune și rele, ca orice-n viață. S-au antrenat pe bugete mici, s-au silit să scoată apă din piatră seacă, și au reușit mulți. Dar dacă vrei să aibă impact ceea ce faci, activitatea trebuie finanțată, trebuie susținută de stat, trebuie o infrastructură pe măsură, în condiții de mare concurență și competiție cu cinematografiile din lume. Filmul e un instrument formidabil și pentru educație, și pentru cultură, și pentru istorie și pentru psihologie, pentru orice. Lasă o marcă, ștampilează un popor. Ei, decizia asta n-a fost luată. Așa-zisul Val Românesc s-a creat din aceste picături care sunt puncte de vedere individuale, nu reprezintă o strategie culturală a filmului în general în România. A, că statul profită de chestia asta, e o altă poveste.

Rep.: Credeți că publicul din România are o cultură cinematografică măcar medie?
M.I.: Fără-ndoială. Și are nevoie de cinema, are nevoie de film, are nevoie uneori disperată. Orice popor are nevoie să se vadă într-o oglindă, să se-nțeleagă, să se accepte, să nu se accepte, să fie inspirat de un subiect, să primească o aripă în viață. Că e viața într-un viitor apropiat sau îndepărtat, dar are nevoie de asta, să i se spună ce e bun, ce e înălțător în ce trăim, ce nu prea merge, e important. Avem povești fabuloase în țara asta. Fabuloase. Și religioase, și basme superbe, și eroi. Nu neapărat campioni. Acuma lumea produce campioni, e mai ieftin să produci campioni, plus că e rețetă, e ca la prăjituri. Vreți un campion? De care? Se fabrică, se poate orice. Bagi 10 milioane și scoți 100. E simplu. Cu eroii e mai complicat. Asta e, deși călcăm pe ei, ne lovim de ei.

Rep.: Care sunt eroii dumneavoastră personali?
M.I.: Sunt mulți anonimi. Nu ce vedem în jur. Plus că scântei de eroism, bucățele de eroism găsim peste tot, și la sate, și în târgușoare, și în Guvern, și în Poliție, și în Armată. Asta ziceam: când pui aparatul pe un erou, încep să se nască povești. Dar vă cred că anonimii sunt cei care țin un popor. Că îl țin prin rugăciune, că îl țin prin corectitudine, prin tandrețe, prin lacrimi, prin entuziasme cărora nu le dă nimeni importanță, dar ei merg, își fac treaba. Nu e obligatoriu să îl pui pe o clădire pe un anonim, el probabil că trăiește într-un subsol, pe undeva.

Rep.: Atunci când făceați spectacolul „Absolut!“ după „Ivan Turbincă“ (regia Alexandru Dabija), vă preocupa foarte mult problematica îmbătrânirii și a morții. Aveți acum vreo frământare personală pe care ați vrea să o reflectați într-un spectacol de teatru sau în film?
M.I.: Nu. S-a închis un cerc. Am înțeles că nu înțelegi nimic nici din bătrânețe, nici din moarte. Trebuie să parcurgi drumul. Preocuparea a fost reală și spectacolele au conținut chestia asta. A fost important că le-am jucat.

Rep.: Sper să urmeze cât mai multe.
M.I.: (râde) Să vedem.

A consemnat Andrei VORNICU

Post-ul INTERVIU. Marcel Iureș consideră că adevărații eroi sunt invizibili: „Anonimii sunt cei care țin un popor“ apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.


Aceasta stire este preluata.

Sursa articolului: INTERVIU. Marcel Iureș consideră că adevărații eroi sunt invizibili: „Anonimii sunt cei care țin un popor“

Credit autor: Andrei Vornicu.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back to top button