INTERVIU. Ovidiu Gyarmath: „În era actuală, a internetului, putem învăța orice. Trebuie doar să te hotărăști și să îți consumi timpul pe învățat”

interviu-ovidiu-gyarmath:-„in-era-actuala,-a-internetului,-putem-invata-orice.-trebuie-doar-sa-te-hotarasti-si-sa-iti-consumi-timpul-pe-invatat”

Directorul de imagine Ovidiu Gyarmath a susținut marți, 27 august, un masterclass în cadrul Școlii de vară Simfest despre imaginea de film și televiziune în Bastionul Croitorilor din Cetatea Medievală.

Având în spate o carieră completă în care a decorat platourile de filmare de la Antena 1 și 3, a fost director de imagine la filmele „Și caii sunt verzi pe pereți” sau „Websitestory” și a primit o nominalizare la Gopo pentru cea mai bună imagine, Ovidiu Gyarmath a ajuns să împărtășească mureșenilor prezenți o fărâmă din lumea imaginii în cele două medii complet diferite.

În cadrul masterclass-ului a început prin a ne transpune în istoria imaginii, de la primele reprezentări 2D, până la primele picturi în perspectivă în secolul XIII, și a sfârșit prin a ne arăta o lecție practică de utilizare a luminii în orice mediu la care trebuie să te adaptezi pentru a transmite cu sinceritate un mesaj sau o stare.

Am stat puțin de vorbă cu el pentru a afla tainele imaginii de film, dar și sfaturi prețioase pentru cei care doresc să-i calce pe urme.

Reporter: Care sunt diferențele de bază între imaginea de film și cea de televiziune?

Ovidiu Gyarmath: În cinematografie, prima problemă pe care ne-o punem este problema naturalului. Pornind de acolo, și firește, ca artiști, în minte e frumusețea. Acum, frumusețea nu cred că funcționează decât în relație cu adevărul și cu buna-intenție, din asta e făcută frumusețea. Când faci film, cumva, ar trebui să povestești o poveste folosind premiza adevărului: dacă ai o încăpere cu o fereastră, o ușă, ai o lumină care cade acolo, sau dacă e noapte, avem o lumânare. Toată povestea luminii pornește din aceste surse care arată adevărul. Frumusețea scenei de lumini e obligatorie, pentru că altfel nu își ține spectatorul în fața filmului. Ea trebuie să fie suficient de frumoasă cât să susțină povestea, nu mai frumoasă de atât. Adică în subtil, dacă tu vrei neapărat să fii ca operator mai bun decât filmul sau decât regizorul, este greșit. Tu trebuie să fii în armonie. Dacă nu ești în armonie și cumva un operator talentat nu-l simți, vezi doar frumusețea din acel frame. Aia te covârșește, dar frumusețea trebuie să vină din perspectiva poveștii. Dacă e doar inventată, începi să simți, să te uiți la operator și să nu te mai uiți la actor, poveste sau mesaj.

În televiziune pornesc de la cu totul altă premiză. Tema ta este frumusețea imaginii per se. Tu trebuie să vii în fața spectatorului cu o imagine educată, elevată, frumoasă, lucru care în adiție cu ce vorbesc personajele tale, îți vor ține telespectatorul la televizor. Pentru că dacă te uiți la un talk-show bun, de calitate, care are o lumină frumoasă, intri în atmosferă, și în același timp, dacă ai un talk-show bun, cu o lumină proastă care te deranjează în cadru, o să-ți fie greu să-l urmărești, te distrage de la mesaj. Deci cumva lumina trebuie să fie atât de bună încât să nu te distragă și să te țină acolo. În ceea ce privește știrile, trebuie să pui în valoare personajul din fața camerei în așa fel încât el să fie proprietarul adevărului, adică când vine să-ți spună, de exemplu, un stand-up în fața unui accident, trebuie să reușești să faci imaginea atât de bună încât să cuprinzi într-un singur cadru ce întâmplă acolo, să ajuți personajul tău să spună lucrurile acelea fără să fie incomodat de soare, să-l distragă alte lucruri sau să aibă întuneric pe față, pentru că nu îi mai vezi mesajul.

Rep.: Cum ați ajuns în ipostaza de director de imagine? Care a fost traseul?

O.G.: A fost destul de simplu. După revoluție, am terminat liceul și aveam foarte mult talent la desen. Părinții mei, filologi de meserie, au ținut neapărat să mă facă inginer pentru că, vezi doamne, inginerii trăiau cel mai bine în perioada comunistă. Neavând o educație în zona desenului, cumva când m-am eliberat și am putut să iau decizii singur, am luat decizia să merg în zona imaginii. Recunosc că m-am îndrăgostit în primii 2-3 ani de facultate, am avut profesori foarte buni și m-am îndrăgostit de meseria mea și sunt îndrăgostit de ea de atunci, nu am reușit să mă pierd pe drum. Mi se pare extrem de important ca fiecare dintre noi să meargă în zona lui de excelență, mi se pare că asta ar trebui să urmărească educația unor copii. Fie că sunt directori de imagine, regizori, IT-iști sau altă meserie, cred că trebuie căutată excelența copilului și îndreptat în direcția respectivă. Pentru că doar așa el va reuși să stea fericit până la adânci bătrâneți în meseria pe care o are.

Am fost norocos că am intuit și am găsit-o eu și cumva m-am putut autoeduca și am încercat de exemplu, dacă am avut ocazia să fac de 3 ori același lucru, să pun lumina de 3 ori diferit ca să experimentez, cu riscul de a greși. Și cum spuneam, am avut profesori extraordinari, cum ar fi Eugen Iarovici pe fotografie, un tehnician desăvârșit care a făcut dreptul la Londra și tradusese mare parte din cărțile lui Arnheim sau Feininger. Era un teoretician desăvârșit și un cititor de oameni foarte bun. De la el, spre exemplu, cu toate că preda imagine fixă – fotografie, de la el am învățat că imaginea trebuie să fie frumoasă, dar în sprijinul a ceva. Normal, ca student, ai tendința de a face imagini frumoase doar pentru că sunt frumoase, te fură peisajul. El m-a adus tot timpul cu picioarele pe pământ și mi-a spus că nu faci fotografie pentru asta, ci pentru a răspândi mesajul, pentru că ai ceva de spus. Dacă nu ai acum ceva de spus, caută ce ai de spus. Caută în tine, vezi cum poți să faci să povestești. E adevărat că meseriile noastre, mai ales regia, este una care se face mai târziu. Când ești adolescent, ai păreri, dar nu ai real ceva de spus. Sunt și copii supradotați, dar nu ai apucat să analizezi, să ai suficientă experiență cât să simți emoția și apoi să poți să povestești celorlalți ce ai simțit. Se întâmplă același lucru și cu operatorii.

Rep.: Ce sfaturi puteți oferi celor care doresc să pătrundă în această lume, dar nu au resursele necesare pentru o cameră video sau lumini?

O.G.: E simplu. Nu-ți trebuie cameră, ai un telefon. Este suficient. Imaginea nu trebuie să fie perfectă, trebuie să spună ceva. Ca atare, cred că cel mai important e să își creeze suficientă cultură și experiență să-și dorească să spună ceva. Eu de exemplu am făcut o grămadă de poze cu telefonul, din niciun alt motiv decât că este la îndemână și lumea mă întreabă cu ce cameră minunată am filmat sau fotografiat. Contează să-ți alegi momentul, lumina pe care ți-o dă Dumnezeu. De fapt, ce mi se pare cel mai important e să știi ce vezi. Dacă nu ești conștient, nu reușești să te extragi din eul tău, să te ridici un pic și să vezi ce trăiesc ceilalți, dacă nu reușești să te pui în poziția celuia din fața ta și nu ești compasiv într-o formă sau alta și o faci doar din ego că e mai frumos, mi se pare cumva greșit. Dacă te pui în poziția celuilalt, vezi și poți să analizezi sărăcia, drama, bucuria și apoi să le povestești cu telefonul. Din fericire avem acum telefoane destul de performante încât să facă o poză sau să filmeze ceva. Există festivaluri pentru telefon. Cred că trebuie să înceapă cu cine sunt, care e rolul lor pe pământul acesta și ce vor să facă până la adânci bătrâneți. După ce își răspund la aceste întrebări, acele „de ce-uri” vor continua până vor muri.

Rep.: Cum îți găsești propria voce în film, cum ești sigur că exprimi ceva din punctul tău de vedere, nesuperficial?

O.G.: Cumva nu ai cum să faci fără a-ți exprima punctul de vedere, n-am cum să fac din perspectiva ta dacă nu sunt eu. Nu trăi superficial. Dacă nu trăiești superficial, dacă te bucuri de cei din jurul tău, îți iese. În ultimii ani, foarte mulți trăiesc o dramă continuă a lucrurilor neimportante care li se întâmplă. Și zilnic găsesc o dramă din orice: că nu a mers aia, că nu mi-a mers mașina, cumva își aruncă gunoiul pe ceilalți. Lasă-le să curgă, încearcă să spui lucruri cu conținut și să te bucuri de ce-i în fața ta. Din punctul meu de vedere, am o singură șansă să trăiesc, acum și aici. Dacă mi-o consum cu neplăceri, cu necazuri, să îmi caut relevanța în fața celuilalt povestindu-i necazurile mele de acasă, eu cred că procedez greșit. Cel mai important e să treci de asta, să asculți, să înțelegi, și când vorbești, să vorbești cu sens. Când spun de vorbit, mă refer la limbaj vizual. Și el va avea sens, pentru simplul motiv că ai înțeles. Nu e neapărat de operatorie, e de viață, dar asta este experiența mea.

Fac lucrurile pentru că cred în ele și când pun o lumină, firește că am emoții de fiecare dată. Și emoția și frica de a nu-mi reuși este și motorul care mă duce mai departe pentru că ea îmi dă și satisfacții că mi-a ieșit, insatisfacții și încecări ca după să îmi iasă și mai bine. Aceeași emoție o am de fiecare dată când pun un studio nou, o lumină nouă, un film nou, un documentar nou – cum fac să exprim cel mai bine lucrul ăsta și cum fac să inovez cât mai mult, cum fac să spun altfel decât am spus până acum, chiar dacă spun același lucru. Am făcut spre exemplu, Chefi la cuțite. Din păcate în România se fac foarte puține filme și atunci nu pot să îmi asum un freelancing și o alergătură continuă după proiecte, astfel, când reușesc să găsesc un proiect unde mi-e bine, intru, însă nu lucrez în televiziune foarte mult. Din punctul meu de vedere, am făcut 6 sau 7 ediții Chefi la cuțite și de fiecare dată am îmbunătățit ceva, de fiecare dată am căutat să povestesc ceva nou. Ai zice că este un simplu show de gătit. Este, dar personajele trebuie să se vadă frumos, culorile mâncării trebuie să fie frumoase, lumina de pe bucătari să fie relevantă pentru ei, contrast-lumină, dar pe de altă parte nu este doar lumină în viață, și de aceea avem nevoie și de umbră, trebuie să lași întunericul să fie acolo, pentru mister. Și atunci cum creezi toate aceste dileme? Ești sau nu educat, tu ca spectator le vezi oricum și le simți, creierul este educat să vadă și să înțeleagă. Chiar dacă nu realizezi în mod conștient lucrul ăsta, îl simți.

Rep.: Care sunt uneltele principale într-o filmare?

O.G.: Ai trei unelte principale. Ai lumină, ai încadratura și ai mișcarea, astea fiind lucrurile cu care jonglezi permanent. Firește că în spate sunt departamente întregi de suport care te ajută. Tu ești șeful a trei departamente, la tine vine regizorul secund și te întreabă cât timp mai avem până ești gata să facem repetiții? Pentru că în timp ce tu filmezi, echipa ta face lucrul și tu oarecum dai startul unei zile întregi de filmare, depinde de tine cât de repede te poți mișca. Astea trei le stăpânești: ce bagi în acea cutiuță, ce cuprinzi în ea, ce alegi din cele 360 de grade, de unde vezi, ce lumină pui, câtă lumină pui și câtă nu pui, cât dramatism, cât mister și cum plutește camera între personaje.

Rep.: Aveți vreo bibliografie recomandată pentru persoanele interesate de acest domeniu?

O.G.: În principal trebuie să se uite la istoria artei. Julian Bell are o carte de istoria artei fabuloasă, destul de nouă, cred că are 5 sau 6 ani, „Oglinda Lumii”, iar Gombrich are de asemenea o istorie a artei minuntată. După ce treci de istoria artei, trebuie să intri un pic în estetică vizuală, ca să înțelegi cum povestești, cum funcționează creierul, cum funcționează ochii și cum funcționează limbajul vizual. Și atunci aici ai Rudolf Arnheim, Andreas Feininger și după ce ai făcut asta, teoretic ar trebui să ai bazele, să ai o cultură vizuală suficient de puternică din pictură și istoria artei, să înțelegi de unde vine și unde se duce, fiind un fenomen, și ai și bazele încadraturii și ponderilor vizuale și ceea ce folosești în cadru.

Cu lumina e complicat, pentru că e o experiență vizuală în general și e foarte mult de experimentat. Dacă nu există școli sau cursuri, sunt o grămadă pe internet. Recomand cu căldură, în loc să te uiți la un video pe Facebook, poți căuta pe Google sau oricare alt motor de căutare „cum să pun lumina” și găsești o grămadă de tutoriale. Oricare dintre ele poate să fie la îndemână, apoi ține doar de nivelul tău de înțelegere de estetică vizuală și cultură ca să alegi cele mai bune metode de a pune lumina. Cred că în era actuală, cu internetul, putem să învățăm orice, trebuie doar să te hotărăști și să îți consumi timpul pe învățat, nu pe altceva.

Elena POLEARUȘ

Post-ul INTERVIU. Ovidiu Gyarmath: „În era actuală, a internetului, putem învăța orice. Trebuie doar să te hotărăști și să îți consumi timpul pe învățat” apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.


Aceasta stire este preluata.

Sursa articolului: INTERVIU. Ovidiu Gyarmath: „În era actuală, a internetului, putem învăța orice. Trebuie doar să te hotărăști și să îți consumi timpul pe învățat”

Credit autor: Elena.Polearus.

Recomandate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.