Pasionat de literatură, de scriitori, de dilemele și frământările acestora, dar și de obsesiile care decurg inerent din biografiile autorilor, regizorul Gavriil Pinte, cunoscut mai ales pentru teatrul radiofonic, a realizat la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu unul dintre cele mai longevive spectacole ale instituției. „Un tramvai numit Popescu” a văzut luminile șinelor (sic!) în 2007, după ce timp de aproximativ trei ani făcuse trasee în București, orașul în care s-a născut și a trăit Cristian Popescu, una dintre marile revelații poetice ale anilor 90, redescoperit și valorizat după moartea prematură a acestuia, la 36 de ani.
Spectacolul reunește texte antume și postume ale lui Cristian Popescu, într-un scenariu dramatic realizat de Gavriil Pinte și plasat într-un spațiu recurent al poeziei cristianpopesciene, și totodată un vehicul ascensional care sustrage personajele realității imediate și le proiectează într-un decor fantast, guvernat de artă și imaginație: tramvaiul. Întregul spectacol are loc într-o cursă dus-întors pe le linia de tramvai Sibiu-Rășinari iar publicul este provocat să se îmbarce într-o călătorie teatral-poetică, în sensul cel mai concret al termenului. Participanții sunt invitați, rând pe rând, să urce în vagon, în timp ce familia Popescu, celebrând nunta Poetului cu Arta (pe acordurile melodiei „Du-mă acasă, măi tramvai”) îl urmează, iar apoi, după ce tramvaiul se pune în mișcare, fiecare membru în parte este prezentat și începe să se țeasă universul care, timp de aproximativ o oră și jumătate, va avansa atât spațial, cât și afectiv, ideatic și chiar filosofic pe un traseu existențial care se mișcă în paralel cu banalitatea sufocantă.
Adaptarea concepută de Gavriil Pinte pune accent pe dimensiunea sonoră a poeziei, facilitând propagarea textelor cu maximum de claritate, și pe latura vizuală, în care personajele feminine, îmbrăcate în mirese, sunt raportate sub aspect vestimentar la cele masculine – mirii, iar elementele de recuzită ipostaziază personajele sub forma unor instalații în care capete de manechin sunt completate de elemente care aduc cu o estetică cyber-punk vintage. Lumea care capătă contur în interiorul tramvaiului pare transplantată mai degrabă din perioada 1880-1914, cunoscută în România ca La Belle Époque.
Indiferent dacă publicul prezent la spectacol e familiarizat sau nu cu poezia lui Cristian Popescu, este frapantă calitatea teatrală a acesteia și felul în care se pretează unor înscenări, unor ieșiri din pagină și luări în posesie a universului tridimensional. Lumea lui Cristian Popescu se află la granița dintre butaforie și metafizică, între concretețea betonului și evanescența spiritului, este ludică, are personaje, imagini vii, profunzimi și adâncimi amețitoare și frumusețea tulburătoare a unor adevăruri pe care numai vecinătatea unei suferințe acute le poate aduce la suprafață. Arta este pusă în relație cu toate componentele și formele sale de expresie, la fel cum membrii familiei sunt legați reciproc prin sânge, ADN și o inevitabilă genealogie care le perpetuează în timp și spațiu. Este, probabil, una dintre cele mai inspirate pledoarii pentru interdependența formelor de artă, fără a postula supremația nici uneia. Muzica și filmul, literatura și teatrul, dansul și sculptura – în acest caz, sculpturalitatea personajelor – se influențează reciproc și se adapă din izvorul comun al poeticității înțelese ca trăsătură comună inerentă ca o circulație sangvină care irigă corpul artistic și îi întreține capacitățile vitale.
„POETUL: Mi-am dorit întotdeauna să-mi cumpăr ultimul tip de tramvai douăşase ca să-mi plimb duminica Familia Popescu cu el şi să ne vadă toţi vecinii când vom trece prin cartier.
FAMILIA POPESCU: Da, da… toţi vecinii.
POETUL: Tramvaiul trecând înşiră prin oraş o vitrină.
MAMA: Vitrina noastră se învârte acum pe străzi.
TATĂL: Cu manechinele noastre cu tot.
BUNICA: Şi noi trebuie să facem cu schimbul în vitrine.
POETUL: Fiecare familie câte o zi pe an.
FAMILIA: Da…
POETUL: Ca să se mai odihnească şi bietele manechine.
SORA: Astăzi e ziua Familiei Popescu. E o idilă.
POETUL: Idilizez Edenul din vitrine.
MAMA: Pentru că în vitrine hainele nu se şifonează, nu se murdăresc, nu rămân mici pe manechinele copii.
BUNICA: Da. Şi tinereţea e veşnică.
BUNICUL: Piciorul manechinelor feminine e delicat şi subţire…
POETUL: Da, idilizez, căci doar privind la cei de-aici, de jos, oameni sau manechine, îmi mai pot închipui duhurile curate şi albe de sus. Am întins şine de la serviciu până în faţa casei, până pe Valea Prahovei şi până pe Litoral. Mi-am angajat vatman, mi-am angajat cea mai capabilă echipă de controlori, să controleze zilnic biletele mele şi ale familiei mele.” (fragment din scenariul spectacolului „Un tramvai numit Popescu”)
Dacă biografia poetului Cristian Popescu a fost marcată de lipsuri, boală și suferință vecină cu nebunia, opera acestuia a reflectat aspirațiile transcendente, de situare dincolo de granițele cărnii și ale identității civile, de poziționare într-o zonă în care literatura este Paradisul, iar creatorul este Dumnezeu. Spectacolul realizat de Gavriil Pinte sprijină aceste intenții și oferă publicului o cursă în Raiul de tranziție al unui mare poet care, captiv într-un nesfârșit infern, a trăit cu ochii înfipți în Ceruri și le-a descifrat până la ultimul detaliu incomprehensibila geometrie divină.
Post-ul RECENZIE. Călătorie la capătul Poeziei – „Un tramvai numit Popescu” la FITS 2019 apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.
Aceasta stire este preluata.
Sursa articolului: RECENZIE. Călătorie la capătul Poeziei – „Un tramvai numit Popescu” la FITS 2019
Credit autor: Andrei Vornicu.
