INTERVIU cu Traian Dumbrăvean: De la misiuni antitero, la formarea campionilor în karate

interviu-cu-traian-dumbravean:-de-la-misiuni-antitero,-la-formarea-campionilor-in-karate — interviu cu traian dumbravean: de la misiuni antitero, la formarea campionilor in karate

Traian Dumbrăvean este unul dintre oamenii care au reușit să îmbine viața militară cu pasiunea pentru sport. Antrenor la Clubul Sportiv Tiger Budo din Târgu Mureș, deține gradul de 4 DAN și are o experiență de peste patru decenii în artele marțiale. A fost jandarm în cadrul grupărilor antitero, iar astăzi este membru activ al Federației Române de Karate Kyokushin, al Comisiei Centurilor Negre și al Comisiei de Arbitraj, fiind și arbitru internațional. În discuția care urmează, Traian Dumbrăvean vorbește despre începuturile sale în sport, dar și despre disciplina și respectul pe care le cultivă karate-ul.

Reporter: Cum a început parcursul dumneavoastră în karate?

Traian Dumbăvean: De micuț am făcut sport. Am început cu lupte libere, încă de la vârsta de șase ani. Mergeam pe jos șapte kilometri până la antrenament, iar apoi șapte kilometri înapoi. Pentru asta, copiii din ziua de astăzi sunt foarte măguriți. Părinții se ocupă prea mult de ei, chiar recomand să-i lase pe copii, chiar dacă fac lucrurile mai încet sau se îmbracă mai greu sau mai fac prostioare, să-i lase să descurce. Așa se pregătesc pentru viață. De fapt, asta înseamnă sportul, înseamnă disciplină, respect și încet-încet, fiecare își creează o atmosferă bună. Adică se disciplinează, trebuie să mă îmbrac, trebuie să mă spăl, trebuia să mănânc. Altfel, dacă totul este de-a gata, dacă se întâmplă ceva cu părinții, Doamne ferește, sau ajung în situații în viață neplăcute, se pierd. Intră în depresie, care este boala secolului în ultima perioadă și tot timpul fug ca cineva să le rezolve problemele. Nu. Trebuia să învețe să se descurce singuri. Pentru asta, de foarte multe ori, când vin părinții aici, îi rog să îi lase pe copii să se descalțe, să se îmbrace, chiar dacă își iau papucii invers, chiar dacă își iau kimono de antrenament invers sau își pun centura. Nu este nicio problemă, este bine să-i lăsăm să se descurce.

Rep.: Ce v-a atras spre stilul Karate Shinkyokushin?

T.D.: Era pe timpul lui Ceaușescu, deci am început să-l practic din 1988. Deci, cum am spus, am făcut lupte libere, am jucat și fotbal. Pe urmă am cochetat puțin cu un stil chinezesc, dar fiind la școală în Sibiu, în 1988 am descoperit karate kyokushin. Inițial am vrut la taekwondo pentru că am văzut ceva filmări cum le zboară picioarele, dar am simțit că acesta mi se potrivește mult mai bine, pentru că este un stil de luptă foarte dur, iar în viață așa mi-a plăcut, ca totul să fie la extreme.

Rep.: Ați lucrat și în Jandarmeria Română. Cum ați reușit să îmbinați antrenamentele cu locul de muncă?

T.D.: M-am retras din activitate. După 24 de ani de activitate acolo și încă nouă ani la CFR, unde și acolo am fost grupa 1, acum m-am retras din activitate ca să mă pot ocupa mai multe sportivi, pentru că eram tot timpul pe fugă, când la antrenament, când în unitate, când în misiuni. Am fost la unitate, am fost chiar la grupele antitero, loc în care am lucrat 24 de ani și nu a fost ușor. Este un stres foarte mare.

Rep.: Care au fost cele mai importante momente pentru dumneavoastră, atât în viața de sportiv, cât și cea de antrenor?

T.D.: Sunt foarte multe, n-o să pot să le enumăr. Am început să antrenez în anii 90, iar cei acre veneau pe atunci al mine la antrenamente, acum își aduc copiii aici, la antrenamentele mele. Vin și îmi spun: „îți mulțumesc că atunci m-ai disciplinat și m-ai îndrumat să fiu serios în viață”. Toate acestea pentru că de multe ori unii voiau să renunțe la școală sau la ceva bun din viața lor, iar atunci părinții se foloseau puțin de mine. Adică le spuneau copiilor că mă vor suna pe mine, iar atunci când auzeau asta, copiii învățau și își vedeau de treabă și acasă. Nu ținea neapărat de teamă, ci de acel respect, să nu mă supere. Știau că de fiecare dată sunt blând, dar sunt momente când sunt mai aspru la ton și cuvinte.

În sport, dacă dorește cineva să evolueze și să rămână sus, trebuie să înțeleagă că acel antrenor care trage de el și chiar urlă la el, nu urlă de plăcere, ci pentru că îl iubește prea mult și vrea ca să ajungă sus. Dacă te comporți numai frumos, nu poți să scoți rezultate. Sunt momente când vezi că sportivul nu mai poate și atunci urli la el: „Poți, poți, și cât mai tare. Acuma este ultima, haide, haide!”. Pe un ton mai dur, dar în același timp foarte blând și părintesc. Copiii și sportivii se leagă de un antrenor de mult mai mult decât de părinți, pentru că orice problemă au, vin și o discută. Au încredere. Sunt câțiva ani de când antrenez. Am 47 de ani de sport, deci nu e doar o viață. Eu am practicat sportul în fiecare zi a practicat, câte 6 ore, 10 ore, 12 ore, depinde de situația.

Primul shihan de Karate Shinkyokushin

Rep.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți primul shihan de Karate Shinkyokushin din cadrul Jandarmeriei Române?

T.D.: Simt recunoștință pentru cei din Jandarmerie și Minister, pentru că este foarte multă muncă în spate. Imaginați-vă că ajungi la centura neagră după 8-10 ani de practică. Pe urmă ai 2 DAN. Din nou trebuie să treacă o perioadă cu examene grele. La 3 DAN, ai 50 de lupte cu 50 de adversari, un minut jumătate, timp în care ei se odinesc continuu și vin prin rotație. La un DAN ai 30, la 2 DAN trebuia să am 40, dar am fost examinat de un japonez și a fost în stil competitiv. Am avut doar 21 de meciuri, iar 70% dintre meciuri trebuia să le am câștigate. În mâini mi s-au pus niște bețișoare, iar dacă scăpai bețişorul jos, aveai meciul pierdut. Deci nu aveai voie să deschizi mâna și în acel timp, încasai continuu lovituri. Tu, ca și candidat, nu poți să dai continuu pentru că este imposibil.

Imaginați-vă 42 de minute în care te lupți continuu. Era doar salutul de început și de sfârșit al meciului, iar în rest te luptai. Ce este bine la stilul nostru și asta apreciez foarte mult, este că sunt interzise loviturile cu pumnul la cap. Eu zic că capul ar trebui protejat cel mai tare, pentru că este unitatea centrală, cum îi mai spun eu, unde sunt toți nervii. Și dacă vă uitați la marii sportivi, la pugiliști, au din cauza loviturilor, după o anumită perioadă, diferite probleme pe sistemul nervos. Asta este foarte important. Cu picioare este voie. În momentul examenului, cel din fața ta nu este deplasat să te dea jos, ci vrea să vadă cât îți dorești de mult să rămâi în picioare și să fii acolo. De fapt, se urmărește spiritul tău interior, voința ta de a ajunge cât mai sus, de a te autodepăși și mai mult.

Rep.: Cum ați ajuns la gradul de 5 DAN. Ce va motivat?

T.D.: Pentru un DAN am dat cu Shihan Furco, care este fost foarte celebru. Avea 8 DAN. 2 DAN am dat cu un japonez. La trei DAN a fost o comisie alcătuită din ei doi, iar la patru DAN am fi fost în Kazahstan, pentru că de la 4 DAN doar comisia WKO din Japonia examinează. La un Campionat Mondial, am dat examenul de 4 DAN cu chiar președintele Federației Mondiale, Kenji Midori. Și la 5 DAN a fost un examen în Polonia. Aceste examene mai mari se desfășoară doar când sunt Campionate Mondiale. Deci, sunt campionatele mondiale, pregătire 3-4 zile și pe urmă examenul, care și la 5 DAN a început dimineața de la ora 8:00 și s-a terminat după masă la ora 18:00.

Am avut o pauză de masă, la prânz, de o oră, și în rest, de dimineața s-a început cu tehnica, proba fizică, flotări, genuflexiuni, abdomene, plus tehnica – kihonu, și kata, acea luptă imaginară. Cine a trecut de aceste probe, a intrat la testul de luptă. La 5 DAN, pentru că deja aveam vârsta peste 50 de ani, automat au scăzut doar 10 lupte. Dar mulțumesc la Dumnezeu, chiar am avut onoarea să lupt doar cu foști campioni europeni și mondiali. Și așa bine s-a aranjat. Și la sfârșit, după ce s-a terminat chiar, Kenji Midori a venit și m-a felicitat. A venit la fiecare și am dat mâna cu el. Mi-a spus „good fighter”, adică un luptător foarte bun. Era foarte încântat și a plecat capul. Și un japonez care este foarte sus, să-și plece capul, înseamnă o formă foarte mare de respect.

„Vrei să-ți dovedești ție că poți mai mult”

Rep.: . Dar ce v-a motivat să rămâneți acolo atâtea ore și să vă luptați mai departe? Cum v-ați găsit puterea să rezistați?

T.D.: Nu se poate explica în cuvinte, nu știi în acel moment ce se întâmplă, vrei doar să fii acolo. Vrei să-ți dovedești ție că poți mai mult și cauți întotdeauna în interiorul tău să găsești cât mai multă bucurie.

Rep.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră disciplina și respectul în acest sport?

T.D.: Este totul. Exact ca și în viață. Așa să vă imaginați în momentul în care sportivul intră în sală, probabil ați văzut și când am intrat, am salutat-o. Chiar dacă nu este nimeni în sală, trebuie să respecti sala, dojo îi spune de fapt, automat respecti energiile care sunt în acea sală. Dacă te antrenezi cu cineva, automat se salută antrenorul. La 2 Dan ești senpai. Asta înseamnă elev avansat. Sensei deja înseamnă maestru, iar shihan este mult mai sus, este deasupra tuturor deja.

Rep.: Ce alte valori transmite acest sport în viața de zi cu zi a unui om, a unui sportiv care îl practică?

T.D.: În primul rând, smerenia. Știu că asta este cel mai greu de înțeles, foarte mulți nu înțeleg, se gândesc la arte marțiale, karate, cum spun toți, în momentul în care au văzut foarte multe filme, au tras concluzia că înseamnă bătaie. Nu, nici pe departe. Un sportiv adevărat care a făcut minim 5 ani de karate, credeți-mă că o să reacționeze în ultima fază să-l lovească pe celălalt. Nu o să sară din prima. Dacă te antrenezi zilnic, eu garantez că după cinci ani tu ești conștient de ce poți, forța ta fizică, forța ta interioară și atunci chiar te abții. Plus, te ajută în viața de zi cu zi. Deci, modul de viață aparte te face să simți, să nu superi. Îți dă o blândețe aparte. Te întărește foarte mult și emoțional acest sport. Îți dă încredere în tine, îți dă un fel de siguranță. Sportivii mei care campioni naționali, multiplii, europeni, la balcanice, la internaționale, la toate categoriile, nu sunt buni doar aici, ci și la școală. Majoritatea sportivilor pe care i-am avut pe podium, au făcut performanță și la școală.

Rep.: Și până să vă retrageți din activitatea dumneavoastră militară, cum ați reușit să împinați disciplina militară cu filozofia artelor marțiale?

T.D.: Le mulțumesc foștilor mei șefi și comandanți care mereu m-au înteles. Desigur, în orice moment, dacă ei mă sunau eram mereu pregătit de a pleca în misiune. Dacă aveam competiții sau antrenamente, îmi pregăteau programul și erau foarte înțelegători. A fost o perioadă când chiar mi-au permis să antrenez sportivii în unitate. Și acesta a fost un pas foarte mare. Acum le mulțumesc tuturor că am ajuns să avem o sală mare și frumoasă.

Rep.: Cum ați început colaborarea cu Fundația Alpha Transilvană?

T.D.: Am renunțat de doi ani. Mergeam și lucram cu copiii cu dizabilități. Am avut copiii și aici, la sală. I-am dus la Campionatul Mondial în Ungaria și prin țară. În anumite momente, Primăria Municipiului Târgu Mureș și Consiliul Județean Mureș au alocat fonduri. Astfel, i-am putut duce și pe ei la competițiile mari, având asigurată cazarea, masa, tot. Pentru că nimic nu este ieftin, dar trebuie să înțelegem, pentru că întotdeauna trebuie să facem un schimb de energie. Nu este de ajuns că doar să primim, trebuie să oferim și noi ceva în schimb. Întotdeauna. Și eu am un proverb pe care îl folosesc foarte des: „Să nu fac celuilalt ceva ce mie nu îmi place”.